L-am auzit cândva pe domnul Băsescu – era în vremea primului său mandat ca președinte al României – spunând: „M-am schimbat cu fiecare treaptă pe care am urcat-o pe scara puterii. Gradul meu de răspundere este acum altul decât cel pe care-l aveam înainte de a deveni președinte al țării”. Și l-am crezut. Dar nu „pe cuvânt”, ci în virtutea unor gesturi pe care le-a făcut ca om de stat.
Când alegi un om politic sau când îl susții în mod public, nu înseamnă nici că te căsătorești cu el, nici că îți devine „prieten”. Neajunsul alegerilor moderne ține de faptul că în societățile cifrelor mari nu știm în mâinile cui ne punem soarta. Nimeni nu-i cunoaște cu-adevărat pe candidați. Toți apar la rampă purtând fardul gros al promisiunilor și al bunelor intenții. Nimeni nu-ți garantează că nu vei deveni, odată ajuns la cârmă cel pe care l-ai ales, victima cabotinismului lui. Oricum vei alege o mască. Și vei afla prea târziu că te-ai înșelat. Iar clar-văzători în pâcla politicului nu cred să existe. De aceea, alegerea ta nu este necondiționată. Optând pentru un candidat sau altul, înseamnă doar că ai investit în cineva o speranță. Ai mizat pe faptul că valorile tale politice vor fi slujite de el. Sprijinul i-l dai pentru tine și firesc e să fii pregătit oricând să-l amendezi pentru derapajele lui.
Creditul pe care i l-am dat președintelui Traian Băsescu pentru cele două mandate ale sale nu-l regret nici astăzi. Angajând România pe o traiectorie occidentală și activând primul, după 15 ani de corupție bine instalată, justiția țării, el m-a slujit. S-a înconjurat cu consilieri de prima mână și de la numirile pe care le-a făcut în punctele-cheie ale justiției (Macovei, Morar, Kövesi) a început totul. A reparat cât se putea repara din dezastrul pe care l-au lăsat în urmă, mafiotizând sălbatic țara, președinția lui Ion Iliescu și guvernarea lui Adrian Năstase.
Dar ce s-a întâmplat apoi, după ce Traian Băsescu a coborât treptele puterii, ține de misterioasele abisuri ale firii omenești. E drept, în toți acești ani din urmă, puși sub teascul vremurilor, nu puțini oameni din jurul meu m-au stupefiat prin nebănuitele lor schimbări la față. Dar nici unul atât de mult ca fostul președinte al țării. Căci scara pe care Traian Băsescu a urcat, pentru a o coborî apoi pe cealaltă parte, pare desprinsă astăzi dintr-un basm populat de obiecte fermecate: ea i-a retras la coborâre tot ce-i dăduse la urcare. Odată ajuns jos, la picioarele scării, Traian Băsescu a redevenit ceea ce pesemne fusese înainte de a începe urcușul: un contorsionist. Dar nu unul de rând. Pierzând pârghiile puterii, care-i dăduseră alura omului de stat, Traian Băsescu a reîmbrăcat uniforma politicianului care se lasă străbătut de frisonul luptei deîndată ce simte mirosul mocirlei. Sau poate nu se gândise niciodată că justiția pe care o activase se va întoarce cândva asupra celor din jurul lui? Cert e că, asemeni acelui personaj din mitologia greacă, a început să-și devoreze copiii. Oricum, pare că „cineva” care stătea la pândă în el i-a tras soclul de sub picioare și că, dintr-odată, magia s-a destrămat. Băsescu a devenit anti-Băsescu. Viața lui care căpătase contur ca întreg, care se strânsese ca într-un vârf de lance în punctul de culminație al destinului lui, s-a fărâmițat în mii de cioburi, dispărând definitiv din câmpul privirii noastre.
Foarte puțini oameni își pot trăi viața ca întreg. Cei mai mulți ne-o croim din peticele pe care existența ni le scoate în cale. O îngropăm în compromisuri, fără să ne pese în ce arhitectură va încremeni silueta ei finală. Dar până unde poate merge compromisul într-o viață, fie ea și una de politician?
Cel care în noiembrie 2006 citise în Parlament discursul de condamnare al comunismului fără să se lase intimidat de huiduielile huliganilor lui Vadim Tudor, cel care trecuse prin două destituiri înfruntând singur chipurile schimonosite de ură ale celor 322 de parlamentari, cel care declarase că între fratele lui și justiție alege justiția poate fi regăsit astăzi alături de cele mai sinistre figuri din peisajul nostru politic, contestând cot la cot cu ei DNA-ul și deplângând distrugerea de către justiție a „marilor oameni de afaceri români”. Adică, nici mai mult nici mai puțin, decât pe cea a ofițerilor sub acoperire din vremea lui Ceaușescu. Același om care vorbea cândva de „slugile plătite de la televiziunile mogulilor” (pe care acum le frecventează) îi numește astăzi pe ziariștii care, mânați de un crez, l-au sprijinit în clipele grele ale mandatelor lui, „lingăi de bună voie”. Pe scurt, îl vedem aproape seară de seară făcând zob cu fiecare apariție în public toate valorile care păreau că, slujindu-le, l-au transfigurat.
Nu am de gând să dau nimănui socoteală pentru opțiunile mele politice. După câte știu, într-un spațiu care se pretinde democratic, ele sunt total libere și neincriminabile. Și nici nu cred că atunci am greșit. Dimpotrivă, mi-e greu și astăzi să-i înțeleg pe acei dintre confrații mei care, în fierbintea vară a lui 2012, s-au ridicat, cu pumnii strânși și cu ochii scoși din orbite, împotriva președintelui țării. Nu le-a fost rușine să se trezească, luați de vârtejul urii lor, alături de Ponta, Voiculescu și Crin Antonescu. Nici unul, nici o clipă, nu a suflat de atunci vreo vorbă despre acest ceas de rușine al vieții lor.
În schimb, în ce mă privește, cred că a venit acum momentul să ies din tăcerea stupefiată în care m-a aruncat de-o vreme metamorfoza celui ce a urcat glorios și a coborât indecent scara puterii și căruia, vreme de zece ani, i-am acordat încrederea mea. Ar fi incorect față de mine însumi să nu o fac și, cred, într-un sens anume, și față de el.
Citesc (AICI) un text plin de mâhnire al dlui Gabriel Liiceanu, text pe care aș spune că îl așteptam; și nu de ieri, de azi, ci de ani buni. Asta pentru că, dl Liiceanu, deși sprijinitor al Proiectului politic Băsescu, a avut în câteva rânduri reflexul de a lăsa să se vadă că nu este un permanent suporter necondiționat, penalizând – e drept, mai degrabă cu umor, cu gentilețe, decât cu asprime – o boacănă sau alta a președintelui Băsescu. Un exemplu ar fi momentul în care s-au tras acele sfori penibile pentru a fi trimisă la Bruxelles, ca parlamentară europeană, inenarabila EBA.
Despărțirea dlui Liiceanu de dl Băsescu nu vine nici prea târziu, pentru a putea fi ignorată, nu vine nici la timp, pentru a mai folosi la ceva. Greșec. De fapt folosește. Ne ajută să înțelegem cât de înșelătoare poate fi clipa. Căci, deși pentru o vreme Deceniul Băsescu ni se va părea o tristă eternitate, va veni vremea când va fi perceput la adevărata sa mărime – o clipă tulbure de care nu doar Traian Băsescu a fost vinovat. Cu ale sale cele bune, și cu ale sale cele cu totul nebune, zilele acelui deceniu își vor fi avut noima lor de a exista. Cei care îl vor cântări peste o jumătate de secol o vor face cu alte unități de măsură decât ale noastre.
Textului de azi al dlui Liiceanu îi lipsește parcă un paragraf.
Cum rămâne cu ei, cei care, chiar dacă au votat o dată sau chiar de două ori pentru Traian Băsescu, au exprimat rezerve din ce în ce mai serioase față de felul în care opera președintele? Luați peste picior de cei care, chipurile, înțelegeau mereu mult mai bine ca alții, scăldați în acuzații aiuritoare, uneori boicotați nu chiar cu mare discreție, se uitau uluiți la acei “senatori de drept” ai statului de drept de rit Băsescu. Un stat de drept care, la câteva clipe după plecarea dlui Băsescu de la Cotroceni, s-a arătat în întreaga sa mizerie. Continuă să se deconspire și azi. Fiindcă spectacolele degradante de azi de acolo vin, din măruntaiele statului de drept preferențial clădit de Traian Băsescu și camarila sa.
Deși fermecată, scara dlui Traian Băsescu a ajuns exact acolo unde a dus tot timpul – jos, foarte jos.
Reiau mai jos Prefața la volumul Băsesc, deci exist! Intelighenție și putere în România, 2004 – 2014 publicat anul trecut la Editura Cartier, ca să vedem, vorba bunicii mele, pe ce scândură dormim.
Înițial, aceste texte — și multe altele – au fost destinate libertății absolute: hiperspațiul. Îi mulțumesc lui AVP (aka Viorel Padina) pentru a mă fi convins că și blogăritul e scris; “în legile omenești” ale zilei.
Ipostaza “pe hârtie” nu este o autoamăgire. În spațiu ori pe hârtie, o cronică polemică a clipei are puține șanse de a trăi cu mult mai mult decât clipa pe care o ia în primire. M-am eternizat în efemeride.
Veți da aici peste multe nume. Nu ele mă interesează. Mă interesează mentalitățile. Numele nu fac decât să ilustreze mentalități. Numele trec, mentalitățile rămân. Fie ele vechi, fie ele noi.
Mentalitățile sunt asemeni piramidelor egiptene. Unii dintre vizitatorii lor se simt, dintr-o dată, faraoni. Efemeritatea din ei începe să se creadă altceva – eternitate. Așa se naște lipsa măsurii.
Cu puține excepții, textele sunt selectate de pe un blog personal, CERTOCRAȚIA, acoperă o perioadă de cinci ani (2009-2014) și nu sunt orânduite cronologic.
Fixarea în timp cred că poate câștiga mai mult contur prin preocuparea pentru niște teme, decât prin obediența față de o disciplină calendaristică. Coerența se câștigă, nu este oferită.
În felul acesta, un subiect (ilustrat el de o persoană sau de o mentalitate; propus el de o polemică sau de tăceri strategice) rămâne o țintă mișcătoare. Fotografiind fluturi morți, nu surprinzi zborul.
Mă interesează o perspectivă din care poate fi observată nu doar evoluția temei, dar și cea a cronicarului față de temele alese. Așa se explică de ce un text din 2014 poate fi urmat de unul din 2009.
Dacă numele ilustrează mentalitățile, temele ilustrează o meta-temă. Meta-tema cărții nu este omul politic Traian Băsescu, ci Deceniul Băsescu.
Politicianul cu numele respectiv este doar unu. Deceniul care-i poartă numele suntem toți. Degeaba atribuim doar politicianului toate nereușitele. Nu ne putem însuși doar reușitele deceniului respectiv.
Și tema (unii o numesc Traian Băsescu, alții – Marinaru’), și meta-tema (unii o numesc Deceniul Băsescu, alții – Regimul Băsescu), sunt încă fierbinți, nerezolvate. Un pro sau contra strict pasional este irelevant.
La fel, meta-tema Memorie & Istorie (recentă), ilustrată de teme precum pupinismul – activ sau crepuscular ori camarila mediatică. Sau meta-tema Tiranofiliei Moraliste și Oportuniste.
Nu trebuie să te cheme neapărat Traian Băsescu pentru a gândi “Băsesc, deci exist!” Deloc paradoxal, nu puțini anti-băsiști sunt prizonierii aceluiași mod de a-și întreține certitudinile.
Nu cred că există un spectacol mai jalnic decât cel oferit de pupini foarte activi până mai ieri, intrați într-o fază de pupini crepusculari, pentru a sfârși printr-un antibăsism suspect de asurzitor.
Azi, când ușa prezidențială nu mai duce spre biroul său, politicianul Traian Băsescu îi numește ”lingători de clanță”. Are dreptate, doar că el le-a cultivat gustul clanței.
Alți corifei ai simțului critic cu sens unic se retrag strategic din acțiuni agitprop trăgând o ultimă salvă: ”Un președinte pentru alte coordonate istorice – Henric al V-lea”.
Efortul lor academic se focalizează azi pe dileme ce frământă românimea care nu poate uita de Radio Erevan – ”A fost ori nu Beria un intelectual autentic?”
Sunt în așteptare. Trebuie să vină ea o altă clipă favorabilă. Mereu a venit. Ăsta-i rostul clipei: să vină. Chiar dacă apoi trece.
Nu mi-am propus să realizez o Antologie a Nerușinării Băsiste. Nu de alta, dar eu însumi aș putea figura în ea – am fost foarte critic cu omul politic, dar am optat pentru el în două rânduri.
Și nu pe principiul “răului mai mic”, ci cu speranța că, una peste alta, la finalul deceniului, jumătatea plină a paharului va fi mai… mare decât jumătatea goală.
Nu regret că, pentru o vreme, am crezut că metehnele omului politic vor fi surclasate de calitățile sale. Regret doar că Traian Băsescu a sfârșit prin a-și nedreptăți crunt calitățile, vitaminizându-și defectele.
Exact la sfârșitul deceniului care-i poartă numele, a ținut să iasă din scenă răsturnând tot ce i-a stat în cale și trăgând după el o față de masă, oricum din ce în ce mai murdară. Ce clipă!
De fapt, nu noi luăm în primire clipa. Ea ne ia în primire. Dacă acceptăm acest adevăr, în pofida protestelor ego-ului nostru bosumflat, șansele de a fi înțeles ceva din ce am trăit devin mai mari.
Și a înțelege este singura cale de a supraviețui clipei. Ba chiar și deceniului.
1 martie, 2015
Share this: Politica,Istorie,Economie,Muzica,Investigatii,Partide,Conspiratii mondiale,Educatie,Invatamant,Sport,Cultura,Social-media
Comentarii recente