EMBRIONUL UMAN ,O PERSOANA CE TREBUIE PROTEJATA!

PREFAȚĂ

Orice intervenție asupra vieții, îndeosebi asupra celei umane, implică o serie de consecințe de natură etică. Bioetica s-a individualizat ca disciplină a eticii aplicate începând cu anii 1970, când cerința unei dezbateri și găsirea unor metode despre alegerile morale ale personalului din domeniul medical, în fața descoperirilor din genetică și a noilor tehnici medicale, devine o necesitate.

Când avem în vedere persoana umană, mai precis embrionul și fătul, urmările intervențiilor medicale depind de valoarea pe care o dăm respectivei entități. Cu cât știința și tehnica ne oferă posibilitatea de a ne crește tot mai mult puterea asupra celorlalți, societatea pare să uite de valorile fundamentale ale persoanei. Autoritățile naționale și internaționale, care au menirea să afle echilibrul dintre etică și drepturi, nu ar trebui să piardă din vedere faptul că dreptul are limitele sale și că nu este în măsură să prevadă toate situațiile morale spinoase, mai ales acolo unde în joc intră însăși viața persoanei umane sau chiar integritatea familiei.

Cartea „Embrionul uman, o persoană ce trebuie protejată. O analiză antropologico-etică din perspectiva Magisteriului Bisericii Catolice”, scrisă de pr. Adrian Măgdici, încearcă să demonstreze că embrionul este o persoană umană reală, că, în fapt, omul este o persoană încă de la concepere și că tehnicile medicale, tot mai perfecționate, implică o serie de amenințări la adresa sa încă din stadiile sale timpurii de dezvoltare, adică înainte de naștere. Prima parte a cărții reprezintă o sinteză a dezvoltării biologice a embrionului și este fundamentală pentru toată cercetarea. Noțiunea de persoană a apărut în teologia creștină și când o folosim pentru a ne referi la om nu trebuie să uităm că dincolo de ceea ce putem vedea, cu ochii noștri sau ai științei, izvorul vieții este Dumnezeu.

Învățătura sau Magisteriul Bisericii Romano-Catolice reprezintă „comunicarea adevărului lui Dumnezeu despre om şi mântuirea sa”. Învățătura Bisericii ”nu este o opinie”, spune Cardinalul Angelo Amato, care recunoaște că în rândul credincioşilor există o slăbire ”a acelui simţ eclezial pe care sfinţii îl descriau ca `a iubi Biserica şi a simţi cu Biserica`”. De aceea „magisteriul nu este auzit, sau este respins”. Prelatul a continuat arătând că lipseşte „ascultarea credinţei şi încrederea în eficacitatea Cuvântului lui Dumnezeu în a ilumina istoria noastră personală şi comunitară. Adevărului lui Dumnezeu i se preferă opinia lui `eu`”. Dificultăţile de comunicare ale Bisericii trebuie să se ţină cont şi de „extrema sărăcie culturală a majorităţii credincioşilor creştini”. De aceea este nevoie de profesionişti, în special laici, care să cunoască cele două limbaje: al comunicării şi al teologiei.

Pr. Adrian Măgdici este specialist în bioetică. Domnia sa s-a născut în 1976 în comuna Horlești (jud. Iași). A urmat Seminarul Liceal Franciscan din Roman, a studiat în cadrul Institutului Teologic Franciscan din Roman și în cadrul Facultății Pontificale „San Bonaventura” din Roma (Italia), absolvind în 2002. Urmează studii postuniversitare la „Accademia Alfonsiana” (Roma), unde obține masterul în teologie morală (2004). Din 2005 predă diferite cursuri cu specific moral și bioetic la Institutul Teologic Franciscan din Roman. Tot la Roman, în anul 2005, după ce în 2003 devenise pe deplin frate franciscan, este hirotonit preot pentru Ordinul Fraților Minori Conventuali.

În 2014, după trei ani de cercetare în cadrul aceleiași Academii italiene, obține titlul de doctor în teologie morală și bioetică. De-a lungul anilor, pr. Adrian a publicat diferite articole în reviste literare precum Vatra, Memoria și Città di Vita, ori în reviste cu caracter academic, precum Studia UBB Theol. Cath. Lat., Studia UBB Bioethica, Transilvania, Agathos etc.

Cartea, scrisă în limba italiană, a fost tradusă de Remus Tanasă, doctor în istorie, cu masterat şi licenţă la Perugia, în Italia, şi cercetător pasionat de istoria intelectuală.

Părintele Adrian actualmente își continuă activitatea didactică la Institutul Teologic Franciscan din Roman, ocupând, de asemenea, și rolul de redactor al revistei Mesagerul Sfântului Anton, tipărită la Padova.

Alina Ioana Dida

INTRODUCERE

Acum câțiva ani, Gian Tommaso Scarascia Munozza, președinte al Academiei Naționale Italiene de Științe, afirma:

Să acționezi cu știință și conștiință. Este o expresie simplă, cunoscută, dar deloc banală […]. Știința este o sumă de învățături și o sursă de noi cunoștințe. Cred că scopul final al aprofundării și dezvoltării ipotezelor, principiilor, legilor, pe care intelectul uman le descoperă studiind fenomenele naturale este cucerirea de noi cunoștințe care să fie propuse ca bază a vieții fizice pe Pământ și în Univers și a devenirii sale. Un asemenea scop accentuează valoarea cunoștinței științifice în vederea dezvoltării și îmbunătățirii condițiilor de viață, materiale și imateriale, ale umanității, ale fiecărei ființe umane, respectând drepturile omului (primul fiind dreptul la viață), precum și libertățile fundamentale [1].

În dezbaterile contemporane despre statutul embrionului uman, argumentările filosofice și științifice sunt, de multe ori, atât de legate între ele încât este dificil de a izola și de a recunoaște contribuția pură a științelor biologice [2]. Pe de altă parte, nici afirmațiile filosofice, dacă nu vrem să cădem într-un formalism pur, nu trebuie să excludă unele referințe la fenomenul empiric pe care intenționăm să-l analizăm [3]. Dacă este adevărat că viața fizică aparține domeniului investigativ al științelor empirice, atunci este limpede că o evaluare filosofică realistă, cu referire la ființele vii, necesită o cunoștință elementară a datelor empirice și a posibilelor lor explicații [4].

În aceste vremuri, pentru a putea înfrunta gravele probleme etice, juridice și sociale iscate de intervenția omului în multe aspecte și faze ale vieții, simțim tot mai mult nevoia de a închega o sinteză onestă între diferitele ipoteze științifice, reflexia filosofică și alte domenii ale științelor umane [5]. Cu alte cuvinte, filosofii și cercetătorii din domeniul diferitelor științe umane trebuie să cunoască și să știe cum să integreze, în investigațiile lor, multiplele aspecte biologice, asemenea biologilor și medicilor, fără a se limita la o respectare scrupuloasă a logicii științifice. Trebuie, așadar, să fie deschiși nu doar spre o îmbunătățire a reflexiei filosofice pure, ci și spre o adaptare a acesteia la diferitele nevoi de natură științifică [6].

Atât apărătorii, cât și adversarii statutului de persoană a embrionului uman, se folosesc actualmente de diferite informații științifice (biologice) și, desigur, dau o mare importanță tuturor fazelor de dezvoltare ale embrionului, înainte, în timpul și după nidarea lui în endometru. Însă ar fi o mare pierdere de timp să ne închipuim că știința ca atare, domeniu în care coexistă dubii, opinii și păreri, ne-ar putea da un răspuns satisfăcător în ceea ce privește statutul personal al embrionului uman [7]. Prin urmare nici biologia nu este în măsură să ne dea un răspuns clar despre statutul personal al embrionului uman, „deoarece științele naturale nu includ persoana printre obiectele ei formale de investigație” [8].

Diferitele științe biologice, cu toate acestea, sunt indispensabile atunci când trebuie să stabilim când și cum un organism uman individual apare și se dezvoltă, deoarece realitățile empirice (în cazul nostru, organismul în faza de dezvoltare) constituie obiectul material și formal al cercetării biologice.

Biologul nu poate nici să demonstreze și nici să dezmintă afirmațiile referitoare la statutul personal al embrionului [9], ci poate doar să prezinte ultimele descoperiri biologice, care, dacă sunt interpretate corect, pot fi utile pentru a stabili momentul în care începe să existe o nouă ființă umană [10].

Înainte de a trece la analiza diferitelor teme ale cărții noastre, dorim să amintim că în primul capitol vom face o sinteză a dezvoltării biologice a embrionului, în al doilea capitol (fundamental pentru toată cercetarea) vom încerca să demonstrăm că embrionul este, încă de la concepere, o persoană umană reală, iar, în cele din urmă, în al treilea capitol, vom descrie în manieră succintă pericolele care amenință viața umană în stadiile inițiale ale dezvoltării sale, adică înainte de naștere.

_

[1] Gian Tommaso Scarascia Munozza, „L’etica della conoscenza scientifica e le biotecnologie agrarie”, în Nuntium, 7 (2003), pp. 118-119.

[1] Alex Rosenberg, Daniel W. McShea, Philosophy of Biology. A Contemporary Introduction, Routledge, New York, 2007, pp. 1-7.

[1] John D. Arras, „Principles and Particularity. The Roles of Cases in Bioethics”, în Indiana Law Journal, 69/4 (1994), pp. 983-1014.

[1] Roberto Colombo, „Lo statuto fisiologico dell’embrione umano”, în Un appello per la vita. Atti del Congresso scientifico internazionale. Dignità e statuto dell’embrione umano, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano, 2000, p. 109.

[1] Anne Balsamo, Carl Mitcham, „Interdisciplinairty in Ethics and the Ethics of Interdisciplinarity”, în Julie Thompson Klein, Carl Mitcham (eds), The Oxford Handbook of Interdisciplinarity, Oxford University Press, New York, 2010, pp. 259-272.

[1] Roberto Colombo, „Lo statuto fisiologico dell’embrione…”, p. 109.

[1] Leopoldo Prieto, „Antropologia e tecnologia: natura umana e cultura”, în Joseph Tham, Massimo Losito (eds.), Bioetica al futuro. Tecnicizzare l’uomo o umanizzare la tecnica?, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano, 2009, pp. 98-99.

[1] Roberto Colombo, „Lo statuto fisiologico dell’embrione…”, p. 110.

[1] Alfred I. Tauber, Science and the Quest for Meaning, Baylor University Press, Waco (TX), 2009, p. 15.

[1] Dignitas personae (2008), nr. 5.