EMMANUEL(E) MACRON ,CU AJUTORUL FAMILIEI ROTHSCHILD A FOST INVESTIT ASTAZI CA PRESEDINTE AL FRANTEI!

 

Deja la mijlocul zilei în care Emmanuel Macron era învestit oficial ca preşedinte al Republicii Franceze se degajau o serie de imagini, detalii şi simboluri care indică direcţia şi substanţa pe care noul preşedinte şi le doreşte. Lipsit de un trecut politic somptuos, susţinut de o mişcare (En marche!) fără istorie, Macron s-a aruncat în campania prezidenţială vizând doar viitorul. Dar, în ziua învestiturii, acest viitor tocmai începuse să devină prezent, un prezent văzut în direct de o lume întreagă, un prezent analizat, gest cu gest, prin raportare la programul cu care a câştigat alegerile. Seamănă acest tânăr cu cel din propriile cuvinte? Este el capabil să încarneze propriile idei? Are forţa şi determinarea politică de a le pune în aplicare? Ziua învestiturii oferă, deja, un răspuns.

Câteva imagini-cheie definesc acest eveniment, gândit să fie, simultan, un spectacol şi o declaraţie de credinţă. Nu discursul de învestire, previzibil de altfel, a construit această zi, ci tot ce s-a desfăşurat fără cuvinte. Sosirea la Palatul Élysée, într-o maşină fără marcă prezidenţială, comportamentul cald, dar fără exagerări, faţă de François Hollande. A fost, în această atitudine perfect controlată, o nuanţă care exprimă respect, dar şi delimitare de fostul preşedinte. Nuanţă uşor confuză, percepută de fiecare francez în alt fel, căci, în vreme ce unii aprobau apartenenţa lui Macron la fosta sa echipă, condusă de Hollande, alţii apreciau plecarea sa din acea echipă, pentru a construi altceva. Imaginile au subliniat, caustic, această despărţire, filmând simultan plecarea lui Hollande în Renault-ul său civil, cu numere de înmatriculare banale, şi discursul lui Macron, care sublinia ceea ce imaginile aveau să completeze. Franţa integrată Uniunii Europene, dar şi eşecurile UE în multiple domenii, Franţa care revine ca posibil motor principal al UE într-un moment crucial.

Fireşte, o uşoară nuanţă a marcat şansa limbii franceze de a reveni în avangarda limbilor de politică şi cultură europene. Şeful Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, semnalase deja această posibilitate. Odată cu dorinţa de retragere a englezilor din UE, Franţa lui Macron poate face ceea ce nu putea face Franţa Marinei le Pen, adică reinstaurarea francofoniei ca element esenţial al evoluţiei globale, prin promovarea diversităţii culturale şi a multiculturalismului.

Mesajul transmis de Macron, doar prin imagini, a fost unul de forţă militară şi de alianţă cu puterile europene, pentru respingerea oricăror ameninţări, fie ele teroriste sau clasice. Învestirea a fost semnalată cu salve de tun, ritual al apariţiei unei noi puteri în epoca modernă. Tunurile învestirii au condus, printr-o regie inteligentă, spre parcurgerea bulevardului Champs Élysées într-o maşină militară, fără nici o apărare anti-glonţ, căci noul preşedinte era în picioare, totalmente expus, lucru care, probabil, le-a dat multă bătaie de cap serviciilor speciale franceze. Numai că maşina militară avea nu steagul Franţei, ci steagul comandantului armatelor franceze, adică tricolorul cu o bandă albă. Amănunt care vorbeşte, mai mult decât discursul anterior, despre determinarea preşedintelui de a folosi forţa militară fără ezitare în apărarea ţării sale şi a Europei.

Marşul lui Macron, pe jos, singur, spre Arcul de Triumf a fost, de asemenea, o idee originală, periculoasă sub aspectul ameninţării teroriste, dar şi o bravură tipic franceză, ceva între cavalerul Pardaillan şi d’Artagnan, o sfidare şi un show. El a marcat, pentru atei, curajul unui tânăr preşedinte, dornic să îşi asume toată responsabilitatea zilei de astăzi. Pentru credincioşi, a marcat, simbolic, Drumul Crucii, pe care îl străbatem, fiecare din noi, singuri, ajungând, poate, la suprema glorie.

Nu în ultimul rând, televiziunile au explorat mimica noului preşedinte, care, în afară de câteva semne cu ochiul făcute susţinătorilor săi, a reuşit să rămână impasibil, serios, demn, fără melodramă şi fără gesturi patriotice de prost gust. Învestirea a celebrat, la nivel de imagine, începutul preşedinţiei unui om simplu, lipsit de aroganţă, convingător în discurs, bun comunicator, dedicat interiorului, dar deschis spre exterior. Îi mai rămâne de realizat un lucru esenţial, care durează cinci ani, făcuţi din zile, minute şi secunde. Acela de a fi cel care pare a fi.