DESPRE „NATIONAL-LIBERALII” CU ANALISTUL POLITIC ION LUCA CARAGIALE IN 2017!

Cele scrise de gazetarul politic în urmă cu mult mai mult de un secol au nevoie, pentru a le atribui actualității, de câteva nuanțări:

1. Nu-i vorba azi de două facțiuni, ci de mai multe. Fiecare aşa-zis partid n-are partizani, ci clientelă.

2. Pe vremea lui Caragiale, cele două partide existente: PNL şi Partidul Conservator nu intrau în alianțe imorale numai de dragul de a ajunge sau rămâne la guvernare, precum partidele noastre din prezent.

3. Mai mult decât vremea lui Caragiale – azi partidele politice nu sunt întemeiate pe tradiție, deoarece au trecut prea puţini ani de la 1989, şi cu atât mai puţin pe interese de clasă, deoarece România prezentă n-are clase. Are, în schimb, o împărțire între un număr mic de bogați şi un număr uriaş de săraci.

Caragiale scria, înainte de 1900, pentru tranziția de la ișlic la pantalon, de la bărbi boierești la cravate europenești. Rânduri valabile şi pentru anii de după 1989. Ai tranziției de la tovarășe la domn, de la girofarul lui Ceauşescu la girofarurile noilor îmbogățiți.

Citiţi mai jos despre PNL-ul lui 2017 surprins de cel mai mare analist al tuturor timpurilor românești: I. L. Caragiale.

NAȚIONALI-LIBERALI

de  I.L. Caragiale

Avem și noi un partid, care se numește „național-liberal” și este bine să-l avem, fiindcă o țară cumsecade trebuie să aibă cel puțin un partid „național” și cel puțin un partid „liberal”.

Ce e drept, noi nu ne putem făli cu un partid „național”, nici cu unul „liberal”, noi suntem o țară mai mult decât cumsecade și avem un partid „național-liberal”.

Pentru ce tocmai „național-liberal”?

Fără îndoială oamenii ce alcătuiesc acest partid sunt liberali; acest merit, această virtute, această calitate patriotică nimeni nu le-o poate disputa. Da, liberali sunt din creștet până în călcâie, liberali însă în înțelesul cuvântului românesc. Căci în zadar! cu minciuna nu o ducem departe și orice cuvânt am rosti, mai înainte ori mai târziu ajungem a înțelege numai adevărul. „Tiran” era odinioară o numire, ce onora pe acela care o purta; „demagog” era odinioară un titlu la respectul concetățenilor; „liberal” era odinioară un cuvânt plin de farmec: astăzi a fi „liberal” este o virtute foarte problematică. De la anul 1848 până în zilele noastre liberalii au izbutit a discredita liberalismul, și acesta e meritul pentru care trebuie să le fim recunoscători, deoarece, cu ajutorul bunului Dumnezeu, nu mai avem nevoie decât de câțiva ani, pentru ca nimeni să nu mai fie dispus a trece de „liberal”.

Cum rămâne însă cu „naționalitatea” acestor „liberali”? Încă din vreme trebuie să ne îngrădim, pentru ca nu cumva „liberalii” să discrediteze și naționalismul, cum au discreditat liberalismul. Să ne lămurim dar, pentru ce acești liberali nu se mulțumesc de a fi liberali, ci caută să mai fie totodată și „naționali”.

Îndată ce auzim vorbindu-se de „naționali-liberali”, trebuie neapărat să presupunem că acest partid nu e decât fracțiunea liberală a unui mare partid național, ori fracțiunea națională a unui mare partid liberal.

E adevărat ceea ce presupune numirea „național-liberal”? Există în țara aceasta un partid liberal care nu este și nu pretinde a fi național? ori există un partid național, care nu este și nu pretinde a fi liberal?

Nu ! Toate partidele liberale din România pretind a fi totodată și naționale: iară din Partidul Național, ce nu pretinde a fi liberal, „liberalii noștri-naționali” nu pot face parte.

Pentru ce dar acest partid crede de cuviință a se numi „național-liberal”?

Fără îndoială fiindcă voiește să arate, că se deosebește atât de Partidul „Național-Conservator”, cât și de celelalte fracțiuni mai puțin naționale ale Partidului Liberal.

Alt înțeles numirea „național-liberal” nu poate avea.

Trebuie deci, ca noi, „naționalii-conservatori”, să ne întrebăm, dacă rivalii noștri liberali în adevăr sunt naționali? Dacă ei, prin activitatea lor, au dovedit că sunt vrednici de a împărtăși cu noi numirea de partid național?

Care sunt faptele, prin care acești oameni au dovedit, că țin de naționalitatea română? Prin ce au dovedit, că scopul lor este de a face ca dezvoltarea noastră să fie potrivită cu firea particulară și tradițiunile poporului român? Pentru ca cineva să se poată pretinde național-român, trebuie să fi dovedit, că a ieșit din mijlocul poporului român, că este pătruns de adevăratele trebuințe și cunoaște adevărata fire, obiceiurile și deprinderile, întreaga viață a acestui popor, și să fi dovedit că totdeauna, în lucrarea sa politică, ține seama de aceste elemente: ne-au dat liberalii-naționali dovadă despre toate aceste!?

Slavă Domnului! nu suntem nici noi cu totul uituci. Ne aducem foarte bine aminte, că mai ales dânșii au înlocuit limba românească cu acel talmeș-balmeș de păsărească, de care nici până în ziua de astăzi n-am izbutit a scăpa literatura română. De asemenea, printr-înșii ori în urma stăruințelor lor necumpătate, s-a împovărat țara cu o mulțime de legi și o mulțime de așezăminte, care nu au deloc a face cu trebuințele, deprinderile, tradițiunile, nu au nimic a face cu firea poporului român. În sfârșit, acești liberali sunt elementul, care a împins țara spre o dezvoltare cu desăvârșire nenațională, și astfel ne-a adus la zăpăceala, în care ne aflăm.

Cu toate acestea el se numește „național-liberal”.

Să nu fim naivi! Tocmai pentru aceea, tocmai simțind, că în viața lor nu au făcut nimic național, tocmai simțind că nu cunosc pe poporul român și nu sunt capabili de o lucrare în adevăr națională, tocmai fiindcă nu se simt a fi naționali, acești oameni se numesc așa.

Cuvântul „național” este cuvântul de reclamă în firma Partidului „Național-Liberal”.

Liberali sunt și numai liberali; și vrednici sunt de a fi numiți liberali, chiar liberali în înțelesul pe care activitatea lor l-a dat acestui cuvânt !

[Timpul, III, 29 martie 1878]