NAZISTUL KLAUS WERNER JOHANNIS SI-O ATINS TELUL:DISCIPOLUL LUI BASESCU SI A REGIMULUI MAFIOT DE FORTA A DISTRUS PARTIDELE ,PE SOCIAL-DEMOCRATI,LIBERALI,SFARSITUL DEMOCRATIEI SI O SOCIETATE DESTRAMATA INTR-O COLONIE A GERMANIEI NUMITA ROMANIA!

Democraţia se află pe ultima sută de metri, oameni buni, şi tot pe acolo se află şi ultima noastră fărâmă de libertate şi demnitate.

Am sentimentul în fiecare zi că trăiesc în mijlocul unui popor bătrân şi neputincios, resemnat şi derutat, care aproape nici nu mai ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă, când i s-a frânt ultima oară sufletul ascultând o doină şi nici nu îşi mai aminteşte prea bine când a citit ultima oară versurile acelea ale lui George Coşbuc care îi dădeau puterea să mute munţii din loc: „Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, Să vrem noi sânge, nu pământ”.

Nu mai găsim puterea să mai luptăm aproape pentru nimic şi pentru ce ar mai trebui să luptăm când libertatea este o utopie, demnitatea un moft, iubirea de neam şi ţară este naţionalism extremist.

Oamenii nu îşi mai urmăresc visurile nu pentru că au îmbătrânit, ci au îmbătrânit pentru că nu îşi mai urmează visurile, iar cu concursul larg al generaţiei amorfe Facebook au uitat şi că nu există legătură mai sfântă decât frăţia dintre oameni. Animalele sălbatice îşi iubesc deopotrivă puii, dar să te înrudeşti prin legătura sufletului, a aspiraţiilor, dorinţelor, idealurilor şi nu numai prin aceea de sânge este apanajul exclusiv al Omului. Şi ce poate fi mai înălţător la un moment dat al vieţii fiecăruia dintre noi să nu mai vrem să ne rugăm pentru propriile păcate, ci pentru mântuirea omenirii întregi.

Sub pretextul toleranţei şi al umanităţii, Europei i s-a pregătit un cal troian cărui i-au fost deschise porţile, iar consecinţele vor avea un efect fatal pe termen lung… să privim aşadar spectacolul sinuciderii şi mai ales să apreciem că Europa o face cu dragoste şi pasiune.

Într-o lume în care numărul indivizilor inteligenţi şi educaţi este în continuă scădere, în era consumerismului şi a concupiscenţei, familia tradiţională este sistematic distrusă. Invocăm îmbătrânirea populaţiei ca pretext pentru migraţia popoarelor arabe şi asiatice, însă planul pus la cale de minţile diabolice care ne conduc au la bază dorinţa de a crea o rasă metisă, lipsită de valori, de identitate şi de principii, popoare de umanoizi fără coeziune şi interdependenţă, căsătoriile mixte fiind singura modalitate de a crea indivizi de acest gen.

Este ştiut că speranţa de viaţa în Europa este foarte ridicată, iar cuplurile tinere nu se grăbesc să aibă copii, mediile academice şi politice inoculând ideea că este o dovadă de egoism să îţi perpetuezi genele pe cheltuiala planetei, concepţie pe care omul modern şi educat a îmbrăţişat-o repede şi ca un gest de profundă implicare în viitorul generaţilor ne adăpostim sub umbrela mişcărilor ecologiste în demersul nostru măreţ. Astfel, europenii sunt îndemnaţi să renunţe pe cât posibil la maşină, să nu risipească apa, să nu risipească hrana, să nu mai folosească detergenţi şi lista este atât de lungă că, personal, după ce am lecturat-o, am ajuns la concluzia că fac umbră pământului degeaba.

Mai mult am aflat că un membru al Parlamentului European reprezentând Green Party din Marea Britanie spunea că „cei care călătoresc regulat cu avionul pun în pericol vieţile celorlalţi la fel de mult ca tâlharii care înjunghie oamenii pe stradă”.

Aşadar, un copil în plus al unei familii din Europa va fi un tâlhar în plus care va pune în pericol vieţile oamenilor şi care va consuma apă, mâncare, combustibil, copaci etc. Să ai copii este egoist, acesta este mesajul care ni se transmite şi ajungem la paradoxul că se discută din ce în ce mai mult despre creşterea populaţiei şi de continua scădere a resurselor naturale, însă Europa este cu mult în urma continentelor care contribuie la această creştere, populaţia musulmană triplându-se în ultimii 34 de ani.

Ceea ce se întâmplă acum în Europa este un plan pus la cale de foarte mult timp, iar acest plan are cum era şi normal un artizan.

Coudenhove Kalergi publicist, gânditor politic şi militant federalist european de origine austriacă este primul care a lansat ideea care se află la baza politicilor comunitare, aceea de a încuraja valurile de imigranţi paşnici ca o soluţie pentru natalitatea europeană scăzută şi a lipsei forţei de muncă. Având o personalitate puternică, a ştiut tot timpul să stea în umbră şi să îşi facă mesajul ascultat de către foarte multe personalităţi precum Konrad Adenauer, Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Winston Churchill, Aristide Briand, Gustav Stresemann, Carlo Sforza, Benedetto Croce, Denis de Rougemont, Salvador de Madariaga, Carl Burckhardt.

Planul a fost născut din propria sa frustare cu privire la etnie, el însuşi fiind rezultatul unei căsătorii mixte – tatăl diplomat austro-ungar, mama japoneză. Această frustrare a sa a dus la ideea de a susţine că rasa mixtă este o normalitate, nu o excepţie. Chiar Hitler l-a numit pe Kalergi „bastardul tuturor”.

Iată una dintre cele mai relevante teorii pe care o susţine Kalergi: ,,Omul viitorului va fi de rasă mixtă. Rasele şi clasele de astăzi vor dispărea treptat ca urmare a eliminării spaţiului şi timpului. Rasa eurasiatică-negroidă va fi rasa viitorului similară ca aspect egiptenilor şi va înlocui diversitatea popoarelor şi indivizilor”.

Acesta sintetizează astfel trăsăturile metişilor: subumani, subspecii, infideli, cruzi, uşor de manipulat, uşor de dominat şi indispensabili pentru consolidarea elitei superioare.

Aşadar, sub haina principiilor umanitare s-a ascuns sistematic cel mai mare dezastru pentru bătrâna Europă.

În timp ce părinţii şi bunicii noştri se chinuie cu pensii mizere, iar pentru familiile tinere măsurile menite să încurajeze natalitatea sunt aproape inexistente, ele fiind doar prezentate pompos în programe de guvernare, programe care nu-şi găsesc niciodată aplicabilitatea, ni se impun cote obligatorii de emigranţi cărora să le acordam condiţii decente de viaţă. Tinerii sunt obligaţi să muncească 12 ore pe zi, obţinerea unui loc de muncă şi a unui venit decent în România este un deziderat greu realizabil, iar atunci când românii au ales să muncească în străinătate ştim toţi că nu au fost nici pe departe atât de bine primiţi, iar când este vorba de „tâlharii” care distrug sistemul de sănătate, în care dezinfecţia se face cu apă de ploaie, căci şi apa de la robinet este scumpă pentru noi, şi când ne mor copiii şi nimeni nu are un răspuns pentru asta, nimeni nu se revoltă, nimeni nu strigă, nimeni nu ia atitudine. Rămânem inerţi, ne închinăm la Dumnezeu şi îi mulţumim că nu ni s-a întâmplat nouă şi că suntem în viaţă… nu se ştie până când.

Aşadar, programele de guvernare ale ultimilor ani este cât se poate de clar: distrugerea sistemului de învăţământ pentru că oamenii educaţi sunt mai greu de manipulat şi distrugerea sistemului de sănătate… bolnavi şi tâmpiţi aşa ar trebui sau cel puţin să părem că suntem pentru a nu face notă discordantă cu cetăţeanul model de care are nevoie ţara şi pentru nu a consuma resursele care sunt, nu-i aşa, epuizabile pentru „tâlharii” ca noi. În caz contrar vom fi poftiţi frumuşel afară din ţara noastră, iar dacă nu ni se pare că muncim mult şi pe salarii mici, ni se oferă chiar sejururi în India, unde am putea învăţa lecţia supravieţuirii „pe doi lei”.

Viitorul este sumbru, iar ce ne-a mai rămas este fie să ne facem bagajele şi să mai vizităm pentru ultima oară bătrânul continent pentru a păstra vie amintirea de acum, fie să însufleţim spiritul rebeliunii în inimile europenilor pentru a nu asista neputincioşi la genocidul care se petrece sub ochii noştri.

Singura speranţă care ne-a mai rămas la acest moment este că românii sunt prea tineri pentru a trăi din amintiri şi că la un moment dat ne vom simţi mai onoraţi să ne fie frică pentru o secundă decât să ne fie ruşine tot restul vieţii pentru rolul de spectatori şi chiar de complici ai unui genocid programat, născut din nişte minţi bolnave şi diabolice ale unor indivizi frustraţi, cu idei machiavellice. Şi ca să-mi argumentez susţinerea, iată ce scria Machiavelli în Principele: „Dacă statele cucerite…. sunt obişnuite să trăiască în legea lor şi în libertate, ele pot fi stăpânite în trei feluri: întâi, să fie distruse, al doilea, să mergi şi să te aşezi acolo; iar al treilea să fie lăsate să trăiască după legea lor, luându-le o parte din venit şi punând o administraţie restrânsă care să le ţină prietene”.

Nouă, românilor, ni s-a spus tot timpul că suntem prea mici pentru războaiele prea mari ale altora, dar acum când mocirla lor ne-a ajuns şi ni se impune să ne scăldăm în ea, să dăm măcar o clipă dovada că preferăm să ne fie frică pentru o clipă de îndrăzneala de a spune NU, în locul ruşinii de a fi neputincioşi şi să nu uităm că nu trebuie niciodată să rămânem noi şi mai ales urmaşii noştri cobaii experimentelor unor frustraţi care nu au fost capabili de mai mult în viaţă decât de a-şi clădi fericirea pe neputinţa, bunul-simţ şi nefericirea altora.

Nu mor strămoşii niciodată,

Războiul lor în noi şi-l poartă,

Căci li-e ţărâna spulberată,

Dar nu li-e duşmănia moartă.

Octavian Goga – Strămoşii

PROPUNERE LEGISLATIVA PRIVIND PRIMUL ACT DE IDENTITATE!

Deputatul PNL, Florin Roman, a iniţiat o propunere legislativă pentru ca actul de identitate al persoanelor care împlinesc 14 ani să fie subvenţionat de către stat.

Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea OUG nr.97 din 2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români republicată, a fost depusă la Senat de către deputatul liberal Florin Roman.

Iniţiativa legislativă se referă la subvenţionarea de către stat a costurilor aferente producerii şi eliberării actului de identitate persoanei care a împlinit vârsta de 14 ani, se arată în expunerea de motive.

Documentul citat precizează că OUG 97/2005 „prevede, la articolul 12, obligativitatea persoanei care a împlinit vârsta de 14 ani să solicite eliberarea unui act de identitate în termen de 15 zile de la împlinirea acestei vârste”.

De asemenea, iniţiatorul susţine că unul din motivele pentru care adolescenţii nu solicită eliberarea actului de identitate este sărăcia.

„Motivele sunt multiple, însă între acestea se remarcă sărăcia. Potrivit statisticilor oficiale, (…) în România sunt aproximativ 160.000 de cetăţeni care nu deţin niciun fel de document de identitate.

Între aceştia majoritatea sunt minori, adică persoane care nu au solicitat la împlinirea vârstei de 14 ani eliberarea unui document de identitate. Mulţi dintre aceştia nu au nici măcar certificate de naştere”, explică iniţiatorul în documentul citat.

Totodată, Roman afirmă că această soluţie este firească şi vine în sprijinul cetăţenilor români.

„Aşadar, considerăm că subvenţionarea în România a primului document de identitate nu este o soluţie legislativă deloc exagerată, ci dimpotrivă ar fi un aspect de normalitate şi care ar veni în sprijinul a numeroşi cetăţeni români”, subliniază iniţiatorul.

Potrivit textului legislativ, „Producerea şi eliberarea actelor de identitate persoanelor care împlinesc vârsta de 14 ani şi solicită eliberarea actului de identitate (…) sunt subvenţionate de la bugetul statului”.

MARIA SORAYA SAENZ DE SANTAMARIA,VICEPREMIER MANA DREAPTA A PREMIERULUI MARIANO RAJOY A PRELUAT CONDUCEREA CATALONIEI!

GRA158. MADRID, 17/01/2014.- La vicepresidenta del Gobierno, Soraya Sáenz de Santamaría, durante la rueda de prensa posterior a la reunión del Consejo de Ministros que ha aprobado hoy, para su remisión a las Cortes, el proyecto de ley de racionalización del sector público, que prevé la fusión, integración o extinción de organismos públicos con un ahorro estimado de 33,5 millones de euros. EFE/Ballesteros

Conducerea regiunii Catalonia a fost preluată de către Soraya Saenz de Santamaria, vicepremierul Spaniei, după ce Guvernul de la Madrid a decis, vineri seara, dizolvarea Executivului catalan, condus de Carles Puigdemont, şi a Parlamentului regional.

Aceasta va conduce regiunea catalană, după ce puterea i-a fost delegată de premierul Mariano Rajoy, cel care trebuia iniţial să preia atribuţiile de conducător al regiunii Catalonia.

María Soraya Sáenz de Santamaría Antón (46 ani) este născută pe 10 iunie 1971, este membră a Partidului Popular din Spania şi ocupă funcţia de vicepremier al Spaniei.

Anterior, ea a fost purtător de cuvânt al Guvernului din 2011 până în 2016, ministru al Sănătăţii din noiembrie – decembrie 2014, ministru de Justiţie în septembrie 2014 şi purtător de cuvânt al Partidului Popular din 2008 până în 2011.

De Santamaria este descrisă de presa spaniolă ca mâna dreaptă a premierului fiind numită „fata lui Rajoy” şi se aşteaptă să fie succesorul acestuia la conducerea partidului.

Simultan cu delegarea vicepremierului Spaniei de a intra în posesia atribuţiilor administrative ale regiunii, Ministerul spaniol de Interne a preluat conducerea asupra forţelor de ordine regionale. Aceste decizii au fost publicate în Monitorul Oficial din Spania.

În plus, Guvernul spaniol a decis închiderea Departamentului pentru Relaţii Externe din Catalonia.

Într-un efort pentru detensionarea situaţiei, membrii poliţiei regionale, cunoscută şi sub numele de Mossos d’Esquadra, au precizat că vor acţiona într-o manieră neutră.

Mariano Rajoy, premierul Spaniei, a anunţat că vor fi organizate alegeri regionale la 21 decembrie, care au scopul de a restaura ordinea constituţională.

”Nimeni nu poate acţiona în afara legii. Niciodată nu am vrut să ajungem până în acest punct. Trăim o zi tristă. Guvernul Spaniei a adoptat măsuri pentru a evita sechestrarea inadmisibilă a catalanilor şi desprinderea unei părţi a teritoriului Spaniei”, a declarat, vineri seara, Rajoy.

Aplicarea măsurilor anunţate de Rajoy ar putea genera noi confruntări violente între cei care susţin independenţa şi forţele de ordine ale Guvernului de la Madrid, asemănătoare celor care au avut loc în ziua desfăşurării referendumului pe tema independenţei. În plus, încă nu este clar dacă liderii catalani, destituiţi prin ordinul Guvernului, sunt dispuşi să renunţe la prerogativele lor fără să opună rezistenţă.

Catalonia este una dintre cele mai bogate regiuni din Spania, având o populaţie de aproximativ 7,5 milioane de oameni. Circa 16% din populaţia Spaniei locuieşte în Catalonia, iar regiunea ce urmăreşte independenţa produce 19% din PIB-ul spaniol, potrivit BBC.

Ministerul spaniol de Interne a decis, vineri seara, destituirea din funcţie a şefului Poliţiei catalane, ca parte a măsurilor pentru preluarea controlului asupra regiunii Catalane, iar Executivul de la Madrid afirmă că va controla peste 30.000 de agenţi ai forţelor de ordine din regiune.

Potrivit presei spaniole, Guvernul naţional va controla în regiunea catalană aproximativ 33.000 de reprezentanţi ai forţelor de ordine. Mai mulţi ofiţeri ai Poliţiei din Catalonia au transmis o scrisoare ministrului spaniol de Interne, Juan Ignacio Zoido, în care au precizat că îşi menţin angajamentul faţă de constituţie şi că vor menţine ordinea legală în regiune, relatează El Mundo.

Totodată, Guvernul a stabilit ca alegerile regionale să se desfăşoare la 21 decembrie.

SCOLARII AU INTRAT IN VACANTA!

Elevii din clasele din învăţământul primar, dar şi grupele din învăţământul preşcolar beneficiază de vacanţă în săptămâna 28 octombrie – 5 noiembrie, potrivit calendarului aprobat de Ministerul Educaţiei Naţionale (MEN).

În anul şcolar 2017-2018 sunt înscrişi aproximativ 2,3 milioane de elevi şi preşcolari, dintre care 165.000 în clasa pregătitoare, peste 400.000 la grădiniţă şi 170.000 de elevi în clasa a V-a.

Următoarea vacanţă a elevilor este cea de iarnă, care va avea loc între 23 decembrie 2017 – 14 ianuarie 2018. Până atunci, însă, ei vor beneficia de alte două zile libere, pe 30 noiembrie, de Sfântul Andrei, şi 1 Decembrie, când se celebrează Ziua Naţională a României.

Vacanţa intersemestrială este programată între 3 şi 11 februarie 2018, urmată de vacanţa de primăvară, între 31 martie şi 10 aprilie 2018.

Conform calendarului Ministerului Educaţiei, vacanţa de vară se va desfăşura între 16 iunie şi 9 septembrie 2018.

Pentru clasele terminale de la liceu, anul şcolar se va încheia pe data de 25 mai 2018, iar elevii care vor absolvi clasa a VIII-a vor termina cursurile în data de 8 iunie 2018.

FOSTUL SENATOR SI MINISTRU AL FINANTELOR ,FOST PEDELIST ,DARIUS VLACOV LUCREAZA LA GUVERN!

Fostul senator şi ministru al Finanţelor, Darius Vâlcov, trimis în judecată în mai multe dosare penale, lucrează la Guvernul României pe un post de consilier, potrivit ministrului Paul Stănescu.

Noul ministru al Dezvoltării Regionale şi Fondurilor Europene, Paul Stănescu, a declarat, sâmbătă, la Slatina, că Darius Vâlcov este consilier al vicepremierului fără portofoliu, Marcel Ciolacu.

„Darius Vâlcov este consilier la Guvern şi m-am întâlnit de foarte multe ori cu el acolo. Este consilierul vicepremierului Marcel Ciolacu. Mă întâlnesc cu el la Guvern şi nu pot să nu spun lucrul acesta”, a afirmat Stănescu.

Darius Vâlcov, fost primar de Slatina şi fost membru al PD-L, a trecut la PSD, de unde a fost adus ca ministru al Finanţelor de către Victor Ponta. Cu toate acestea, el a avut însă o „viaţă scurtă” ca ministru, pentru că imediat au apărut câteva dosare de corupţie şi luare de mită, instrumentate de DNA.

Deşi nu a stat prea mult în scaunul de ministru al Finanţelor, Darius Vâlcov a lăsat o impresie destul de bună în minister, experienţa lui administrativă fiind combinată cu curajul unor schimbări fiscale. El a susţinut impozitul pe gospodărie şi schimbările din salarizarea unică.

Înainte să treacă la PSD, Vâlcov a fost un membru destul de bază al PDL în regiunea Olteniei, fiind unul dintre personajele influente în acest partid când se afla la guvernare.

Când a devenit ministru al Finanţelor, Vâlcov a avut mai multe contre cu FMI, el fiind unul dintre cei care a susţinut că România nu mai are nevoie de un program economic cu instituţiile financiare internaţionale.

VICEPREMIERUL DAN STANESCU ,DESPREFOSTUL PREMIER VICTOR PONTA: EL MINTE CUM RESPIRA!

Paul Stănescu s-a declarat dezamăgit de atacurile fostului preşedinte PSD, Victor Ponta, la adresa actualei conduceri a partidului şi a afirmat că s-a înşelat în privinţa lui Ponta, care „minte cum respiră”, transmite corespondentul MEDIAFAX.

Vicepremierul şi-a exprimat, sâmbătă, la Slatina, regretul cu privire la evoluţia politică a lui Victor Ponta, acuzându-l pe acesta că „minte cum respiră”.

„Regret ce face Victor Ponta, astăzi. Ştiţi bine ce efort am depus, cu toţi colegii mei, la Olt pentru alegerile prezidenţiale din 2014. Regret din suflet pentru că eu chiar am crezut că Victor Ponta poate fi un om care să facă politică cu multă maturitate.

Din păcate m-am înşelat. O să citez un «clasic în viaţă» şi îmi pare rău că sunt de acord cu el, pentru prima dată: Victor Ponta minte cum respiră. Atât am de spus”, a declarat preşedintele PSD Olt.

Deputatul Victor Ponta a susţinut, joi seara, că liderul PSD Liviu Dragnea s-a întâlnit cu Laura Codruţa Kovesi şi Florian Coldea la tenis, la cafea şi, de Crăciun, în 2013, la „pârlitul porcului”, el afirmând că acesta a discutat cu cei doi despre dosarul „Referendumul”.

DAN BARNA ,FOSTUL PEDELIST A DEVENIT PRESEDINTELE UNIUNII SOROSISTE DIN ROMANIA(USR)!

Deputatul USR, Dan Barna, a fost ales preşedinte al partidului, sâmbătă, în urma votului membrilor prezenţi la Congresul Extraordinar de la Poiana Braşov, transmite corespondentul MEDIAFAX.

Dan Barna a obţinut 127 de voturi şi l-a surclasat pe contracandidatul său, Vlad Alexandrescu, care a fost ales doar de 50 de membri participanţi la Congresul Extraordinar de la Poiana Braşov.

Potrivit rezultatelor, au fost exprimate 191 de voturi, iar 14 au fost anulate.

La Congres au refuzat să participe mai multe filiale şi membri de partid.

Fostul preşedinte al USR, Nicuşor Dan, a precizat, sâmbătă, că a ales să nu participe la Congresul partidului prin care va fi ales un nou lider, deoarece acesta este „viciat prin practice demne de PSD şi PNL”.

„Am fost invitat la congresul de azi al USR. Înţeleg că a fost o dezbatere şi un vot în Biroul Naţional la care unii au fost pentru şi alţii au fost contra invitării mele. Am ales să nu particip. Nu pot gira prin prezenţa mea un congres viciat prin practici demne de PSD şi PNL”, a scris Nicuşor Dan pe contul său de Facebook.

Boicot masiv la Congresul USR. Alexandrescu: „Avem un partid, ce facem cu el? Votaţi pe WhatsApp”/ Nicuşor Dan acuză vicierea Congresului USR: S-a făcut prin practici demne de PSD şi PNL

Aproape o treime dintre delegaţii USR boicotează Congresul pentru alegerea noului preşedinte al formaţiunii, după demisia lui Nicuşor Dan.

PALOMA FAITH – GUILTY!

SELENA GOMEZ,MARSHMELLO – WOLVES!

EMILY KINNEY – MERMAID SONG!

SLEEPING ROMANCE – THE PROMISE INSIDE!

SKARLETT RIOT – WARRIOR!

AMBER TOWN – BLOOM!

CE NU STIATI DESPRE UNIUNEA EUROPEANA!

 

“„Constituţia europeană instituţionalizează un sistem care face din om un subiect economic, un sistem care generează şi mai multă sărăcie, şomaj, poluarea apei şi a aerului. Acest tratat instituie o altă dictatură pe care noi nu o vrem”. – Danielle Mitterrand, soţia fostului preşedinte al Franţei, mai 2005

Astăzi, “Proiectul european” conduce mai mult de două treimi din statele Europei sub o formă nouă de guvernământ – o putere supranaţională. Nu trebuie însă să uităm că el a pornit ca o idee utopică şi atât de îndrăzneaţă, încât părea imposibil de acceptat de naţiunile cărora le-a răpit total independenţa.

Pentru a facilita implementarea acestei idei, direcţia în care se îndreptau lucrurile a fost cu grijă ocultată, atât la începuturi, cât şi pe parcursul derulării Proiectului. Fondatorii săi ştiau că doar lucrând din umbră, într-un mod discret puteau reuşi să îşi atingă scopul – acela de a face ca Europa să fie condusă de o unică autoritate politică, economică şi militară, un organism supranaţional. Chiar şi acum, sistemul de guvernare al UE este de o complexitate atât de labirintică, încât din cele câteva sute de milioane de cetăţeni ai Uniunii doar puţini cunosc cât de cât scopul, felul cum a evoluat şi modul real de funcţionare al acestui angrenaj care le conduce vieţile.

În ultimii ani Proiectul a avansat atât de mult, încât scopul său nu a mai putut fi ascuns. Nici nu mai era necesar. S-a putut vedea astfel ceea ce s-a făcut şi se face în continuare în numele popoarelor europene, fără a fi întotdeauna şi în interesul lor. Pentru a înţelege adevărata lui natură este necesar să îi cunoaştem istoria, să ştim cine sunt cei care au lucrat din umbră pentru ca el să se insinueze treptat în viaţa europenilor.

Adevărata faţă a „părinţilor” Europei

„Faptul că ideea care a stat la baza proiectului Europei Unite a apărut după 1945, deci după război este unul din marile mituri europene. Susţinătorii acestuia prezintă UE ca pe o nouă creaţie, o idee strălucită a lumii moderne postbelice. În realitate este vorba despre un vis ratat care datează din 1920” scriu Christopher Booker şi Richard North în cartea lor: “The Great Deception – A Secret History of the European Union”.

Proiectul a încolţit iniţial în anii douăzeci în mintea a doi oameni. Primul dintre ei, Jean Monnet, este numit astăzi părintele Europei. Numele celui de-al doilea, Arthur Salter, este acum aproape uitat. Însă amândoi au jucat un rol important în punerea în practică a ceea ce părea iniţial doar o mare utopie.

Ideea unităţii şi a cooperării între state exista în mintea multor teoreticieni ai vremii. Monnet şi Salter mergeau însă mult mai departe. Ei visau la un guvern supranaţional care să conducă Statele Unite ale Europei. Salter a scris în anii ’20 mai multe eseuri în care propovăduia ideea subordonării totale a ţărilor europene faţă de o unică autoritate politică, economică şi militară. Guvernele şi parlamentele ar fi devenit astfel doar nişte simpli administratori locali total obedienţi faţă de un Secretariat de tehnocraţi internaţionali, loiali noii organizaţii şi nu statelor membre.

În anii ’20 o astfel de idee era extrem de greu de implementat. Care naţiuni ar fi acceptat aşa ceva fără a-şi vedea puse în pericol integritatea, libertatea şi independenţa? Europenii trebuiau deci să devină convinşi că proiectul european era o necesitate, iar tot ceea a urmat, inclusiv al doilea război mondial, a făcut parte din această muncă de convingere. Monnet a fost pionul principal în acest proces şi a acţionat permanent din umbră, conştient fiind că doar aşa îşi va putea îndeplini cu succes misiunea. A pregătit terenul, a manevrat toate pârghiile necesare şi nu a ratat nici o ocazie.

Monnet privea calea inter-guvernării, adică a coperării voluntare între naţiuni care îşi păstrează independenţa, ca fiind un pericol mai mare pentru proiectul european chiar decât naţionalismul. S-a folosit însă de deschiderea care exista către o astfel de cooperare şi şi-a prezentat mereu planurile deghizate în această haină pentru a le face mai uşor de acceptat. Ţelul său a ieşit la iveală de-abia când noua maşinărie de guvernământ era instituită în proporţie suficient de mare pentru ca scopul ei să poată fi exprimat pe faţă.

Dar să vedem cine era acest Jean Monnet. Francez de origine şi comerciant de coniac el s-a făcut remarcat în timpul primului război mondial utilizându-şi experienţa de navigaţie în favoarea Aliaţilor. A ajuns la scurtă vreme să se ocupe de organizarea proviziilor acestora, şi nimeni nu mai ţinea cont că îşi dobândise experienţa făcând comerţ cu alcool în timpul prohibiţiei. A ajuns ca la un moment dat în SUA să fie anchetat pentru evaziune fiscală, iar FBI-ul să îl suspecteze de spălare de bani pentru nazişti. Avea însă un mare talent de a-şi face prieteni printre oamenii cei mai influenţi şi a ieşi mereu curăţat de toate păcatele.

În anii patruzeci, Monnet atinsese deja o poziţie suficient de influentă pentru a pune pe roate proiectul. Primul pas era să realizeze o uniune franco-britanică, lucru aproape imposibil ţinând cont de rivalitatea istorică dintre cele două ţări. Pentru aceasta şi-a făcut prieteni la cel mai înalt nivel în cercurile franceze şi în cele britanice printre care Charles de Gaulle, viitorul preşedinte al Franţei şi Robert Vansittart, şeful ministerului de externe britanic.

Cooperarea economică – etapă a planului de globalizare

În 1940, cucerirea Franţei de către armatele lui Hitler părea iminentă după bătălia de la Dunkerque. Consilierii lui Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii, au venit cu soluţia salvatoare – realizarea unei uniuni franco-britanice. Nu era însă vorba de o colaborare interstatală, ci de formarea unei noi naţiuni, care urma să aibe un guvern unic, o armată unică, cetăţenie comună şi o monedă comună. Această idee a fost primită cu un entuziasm care l-a uimit şi pe Churchill şi a fost suprizător de repede pusă în aplicare, ca şi cum era de multă vreme aşteptată. Cabinetul britanic nu a avut nici o obiecţie, în ziua următoare proiectul a fost semnat de toată lumea, fiind respinse doar prevederile privind moneda unică, iar generalul de Gaulle a obţinut imediat acordul părţii franceze, întâlnind aceeaşi neaşteptată deschidere. Singurul care a ripostat a fost omul politic Michel Petain care se temea ca Franţa să nu fie transformată într-un dominionat britanic. Au avut loc importante mişcări de stradă în timpul cărora francezii strigau “preferăm să fim cuceriţi de Hitler, decât să fim sclavii Angliei,” şi astfel proiectul a căzut.

Toate aceste maşinaţiuni au fost – doar pentru ochii lumii – un răspuns ad-hoc la o criză de război. Ele erau doar vârful icebergului construit din umbră de acelaşi Monnet. Uimitorul entuziasm faţă de această idee se datora faptului că acesta avusese lungi discuţii cu toate persoanele implicate atât din tabăra franceză, cât şi din cea britanică. Pentru Monnet acest eşec a fost doar o bătălie pierdută dintr-un mare război. Şi nu era vorba de al doilea război mondial, a cărui încheiere s-a decis să o aştepte sperând că, după marile tragedii şi distrugeri, europenii vor fi mai dornici să accepte soluţia Uniunii. Aşa a şi fost.

În 1950, planul Shuman, care plasa industriile producătoare de oţel a şase ţări europene sub controlul unei singure autorităţi, a fost tot opera lui Monnet. El a fost cel care l-a convins pe ministrul francez de externe, Robert Shuman, să prezinte această idee ca pe o soluţie pentru menţinerea păcii într-o perioadă fragilă, ştiut fiind faptul că oţelul era una din industriile de care depindea producerea de armament.

Acesta a fost doar un prim pas care făcea ca proiectul să înainteze considerabil pe linia sa economică. Această strategie era ideea lui Paul-Henri Spaak, primul ministru al Belgiei şi bun prieten cu Monnet. El era convins că în prima etapă, modul cel mai eficient de a ascunde scopul politic al proiectului era acela de a-l deghiza sub masca cooperării economice – o piaţă comună. El a redactat aşa numitul “Raport Spaak” care a dus la semnarea în 1957 a tratatului de la Roma, care punea bazele Comunităţii Economice Europene.

Chiar dacă nu păreau a lucra pentru acelaşi scop, de multe ori fiind prezentaţi a fi oponenţi, Monnet a beneficiat de ajutorul unui comunist italian, Altiero Spinelli. Convingerile şi metodele similare arată că în realitate toţi aceştia lucrau pentru îndeplinirea aceleeaşi misiuni. Lâncezind într-o închisoare fascistă, Spinelli visa la aceleaşi State Unite ale Europei. Şi el era convins că pentru a-şi duce viziunea la îndeplinire era necesar să le ascundă popoarelor Europei ceea ce se făcea în numele lor, până când procesul avansa atât de mult încât devenea ireversibil. Spinelli avea să rămână relativ anonim ani de zile până când, în ultima perioadă a vieţii, a ieşit din umbră şi a jucat un rol crucial în dirijarea proiectului spre finalizare. El este fondatorul „Crocodile Club”, care în anii 80 a susţinut intens realizarea „The Single European Act” – pactul care a armonizat legislaţia ţărilor membre şi apoi a tratatului de la Maastricht care a pecetluit crearea UE.

Finalizarea proiectului sau de-abia începutul?

Iată cum după mai multe decenii proiectul a fost în sfârşit gata să-şi declare adevăratele intenţii. În ziua de 26 februarie 2002, delegaţi din douăzeci şi cinci de ţări s-au adunat în cel mai mare complex de clădiri administrative din Europa, sediul Parlamentului European de la Bruxelles, pentru deschiderea unei convenţii destinate redactării constituţiei unei „Europe Unite”. Mulţi dintre ei aveau clar în minte paralelismul dintre acţiunea lor şi convenţia întrunită la Philadelphia în vara anului 1787 pentru a întocmi constituţia Statelor Unite ale Americii. Erau conştienţi de faptul că asemenea predecesorilor lor americani participau la încununarea procesului de creare a unui nou stat supranaţional.

Când cei o sută cinci delegaţi ai statelor membre şi-au ocupat locurile în camera Parlamentului, uriaşa clădire de oţel şi sticlă în care se adunaseră a primit numele de Paul-Henri Spaak. Alături se vedea un alt edificiu administrativ şi mai vast, botezat după Altiero Spinelli, omul care sugerase cel dintâi că redactarea unei constituţii pentru „Statele Unite ale Europei” ar fi actul simbolic final în procesul de integrare politică. Singurul nume necomemorat în clădirile colosale unde se desfăşurau aceste evenimente era acela al omului care, mai mult decât oricare altul, pusese în mişcare acest proces cu câteva decenii în urmă. Deşi fusese de multă vreme onorat cu numele de „părintele Europei”, Jean Monnet rămăsese şi acum, ca pe tot parcursul procesului, departe de luminile rampei. Ceea ce realizase el echivala cu o lovitură de stat desfăşurată cu încetinitorul.

Probabil doar o mână de delegaţi înţelegeau adevăratul rol jucat de aceşti oameni în întortocheatul proces care, timp de peste cincizeci de ani, îi adusese în locul în care se aflau acum. Ca să nu mai vorbim despre fracţiunea infimă din cei cinci sute de milioane de locuitori ai Europei care ştiau despre ce era vorba şi în interesul cărora, chipurile, se petrecea acest eveniment.

Un puzzle în care piesele nu se potrivesc

Şi totuşi, chiar în timp ce acest proces părea să se apropie de finalizare, asemenea ultimelor piese al unui vast şi complex joc de puzzle, se iveau întrebări fundamentale. După mai bine de cincizeci de ani de asamblare lentă şi dureroasă a jocului de puzzle, era oare posibil ca, la urma urmei, piesele să nu se potrivească?

Era vorba de un continent în care statele naţionale au fost convinse să-şi cedeze puterea de autoguvernare unui nou tip de guvern supranaţional. Însă nimeni nu se preocupase să afle ce doreau în ultimă instanţă liderii şi locuitorii acestor ţări?

Era vorba de o Europă în care naţiunile mai bogate din vest erau unite cu ţările sărăcite din est, ţări care suferiseră decenii de-a rândul jugul comunist. Dar, în practică se putea realiza efectiv acest lucru într-un mod care să lase tuturor părţilor senzaţia că fuseseră tratate echitabil?

Se visase la o guvernare unică a cinci sute de milioane de locuitori de naţionalităţi diferite, vorbind limbi diferite, provenind din tradiţii istorice şi culturale totalmente diferite. Dar în practică, putea o asemenea guvernare să rămână democratică într-un mod credibil? Mai mult, conta acest lucru?

Se visase la o Europă care să împărtăşească un sistem politic şi economic unic. Dar pe baza datelor la zi, care erau perspectivele ca acest sistem să se achite cu adevărat de promisiunile făcute în numele lui? Cifrele arătau că perspectivele fericite efectiv nu există.

Prăpastia dintre voinţa locuitorilor Europei şi planurile tehnocraţilor

Când guvernele Europei s-au întrunit să discute constituţia destinată să le unească irevocabil naţiunile a fost necesar să fie întrebaţi, cel puţin de ochii lumii, locuitorii statelor respective.

Primele concluzii nu au corespuns deloc cu ceea ce ar fi vrut să obţină tehnocraţii supranaţionali. În 2005 locuitorii Franţei şi Olandei au respins în masă Constituţia europeană. În Marea Britanie trebuia sa să se organizeze un astfel de referendum în primăvara lui 2006, dar s-a renunţat la acest plan de teama unui rezultat similar. Constituţia a fost ratificată doar de Parlament. La fel s-a procedat şi în celelate state pentru ca proiectul să meargă totuşi înainte. Opoziţia locuitorilor Europei nu a contat, deşi tehnocraţii susţin tot timpul că tot ceea ce fac ei este voinţa popoarelor Europei. Din contră, s-au intensificat campaniile de manipulare a opiniei publice.

Se repetă astfel povestea arhitectului franco-elveţian Le Corbusier, care avusese ambiţia de a impune oamenilor să trăiască în oraşul viitorului. Le Corbusier considera că multe dintre necazurile care asediau omenirea îşi aveau originea în traiul din oraşe neplanificate. Se impune ca aceste oraşe, începând cu Parisul, să fie rase de pe suprafaţa pământului şi înlocuite cu „oraşele viitorului”, planificate până în cele mai mici detalii. După ce timp de două secole visul său a fost privit doar ca o simplă curiozitate, ocazia de a-şi pune proiectul în practică a fost creată după al doilea război mondial, când arhitecţi şi urbaniştii au trebui să reconstruiască oraşele distruse de bombardamente. Celebrele blocuri comuniste nu au fost nici ele departe de această idee, ci au reprezentat alternativa estică a oraşului viitorului.

Astfel că începând cu anii şaizeci s-au putut vedea apărând în multe oraşe din Marea Britanie mai întâi terenuri vaste cu turnuri de beton şi lespezi de ciment, înconjurate de spaţii publice largi şi parcurse de artere urbane noi. Construcţii similare au început sa apară şi pe continent, chiar şi astăzi moda clădirilor impersonale, standardizate de sticlă şi beton, este dogmă în construcţii.

Oamenii însă şi-au dat rapid seama că departe de a crea oraşele lucitoare şi eficiente promise, proiectele arhitecţilor dădeau naştere unor construcţii inumane, lipsite de suflet, apăsătoare, murdare şi urâte, care au ajuns la scurtă vreme să se transforme în adevărate capcane. Betoane desfigurate de graffiti, alei bântuite de toxicomani şi tâlhari, spaţiile înconjurătoare moarte, presărate cu iarbă uscată şi tocită. Viziunea unei lumi perfect planificate părea atrăgătoare în teorie, însă practica a dovedit clar că ea nu avea nici o legătură cu realitatea omenească. Curând s-a dovedit clar că visul lucitor nu dusese decât la un coşmar.

Echivalentul dorinţei lui Le Corbusier de a demola oraşele vechi a fost aversiunea lui Monnet faţă de statul-naţiune. Misiunea sa de a crea guvernul supranaţional al viitorului, condus de tehnocraţi, înălţându-se mai presus de toate complicaţiile naţionalismului şi ale democraţiei a fost aparent dusă la final. S-a blocat însă la testul practic, chiar dacă asemeni planurilor lui Le Corbusier părea într-o vreme să deschidă toate drumurile şi să soluţioneze toate problemele.

Pe listele nesfârşite de legi ce au hotărât Politica Agricolă Comună, Politica Pescuitului Comun, Politica Concurenţei şi toate celelalte, se găsesc marile blocuri-turn ale „proiectului european”. În cazul lui Le Corbusier tot ceea ce nu era bun la blocurile lui a devenit evident când în ele au trebuit să locuiacă oameni, oameni vii care au descoperit că aceste clădiri sfidau realităţile şi nevoile omeneşti.

La fel au început să stea lucrurile şi cu „blocurile-turn” create de tehnocraţii Uniunii Europene. În faţa lipsei de suflet a oraşelor lui Le Corbusier oamenii au început să jinduiască după căldura, vitalitatea şi realitatea omenească a vechilor oraşe. Locuitorii UE au descoperit deja că şi-au pierdut treptat libertatea şi puterea propriilor ţări de a se guverna singure şi au început să aprecieze într-un fel nou valoarea vechiului mod de a trăi, ce le-a fost luat fără ştirea lor.

Va veni o vreme când fantezia marelui „proiect european” se va destrăma, biruită de realitate, distrusă de toate acele contradicţii pe care, în ambiţiile ei, n-a fost în stare să le prevadă şi pe care n-ar fi putut niciodată să le rezolve. Numai că este posibil să lase în urma ei un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulţi ani ca să se trezească iar la viaţă.”[1]

Migraţia dictată de globalişti distruge rapid Europa. VIDEO

CER SI PAMANT ROMANESC

Migraţia în Europa a atins un nivel nemaiîntâlnit după Al Doilea Război Mondial. Valurile crescânde de migranţi au şocat Europa, lumea întreagă şi chiar liderii politici, înmulţirea lor fiind palpabilă, iar cifrele siderante.  

Pornind de la cele de mai sus, au apărut  voci care au încercat să desluşească felul cum  s-a ajuns la o atare mişcare masivă spre Europa şi dacă acest număr impresionat de migranţi musulmani este ori nu o ameninţare la identitatea creştină a continetului şi în general asupra culturii occidentale.

“Cu siguranţă, ţările bogate au încă resurse pentru a masca distrugerea financiară care ia amploare, dar este doar o chestiune de timp până va ieși totul la suprafață.

Politicienii neo-liberali, acest curent dezvoltat cu ajutorul unor mari concerne americane, vor contribui rapid la distrugerea Europei.

Sunt 16 motive serioase care trebuie luate în seamă:

1. Creşterea excesivă a populației din Africa… peste 4 miliarde.

2. Războaie civile…

Vezi articolul original 1.861 de cuvinte mai mult