ULTIMA NOAPTE DE LUTHERANISM MERKELIAN,PRIMA NOAPTE DE IACOBINISM MACRONIAN!

 

Înfrângerea aliaților Angelei Merkel în alegerile din Bavaria impune retragerea sa de la guvernare. Plecarea doamnei Merkel deschide poarta ambițiilor europene ale Președintelui Franței. Președintele României rămâne astfel fără ghidajul extern consacrat, într-o Europă în schimbare de protagoniști.

 Citește și: Postarea de la miezul nopții

Semnificațiile și consecințele alegerilor bavareze

Înfrângerea Uniunii Social-Creștine (aliatul bavarez al Uniunii Creștin-Democrate prezidate de doamna Merkel), care la alegerile de duminică 14 octombrie 2018, din landul Bavaria, a pierdut majoritatea deținută de o jumătate de secol (!), marchează ajungerea la capăt de linie a cancelarei de fontă.

Guvernul de mare coaliție de la Berlin va mai rezista, probabil, o vreme din lipsa unei alternative viabile, dar, pentru a cumpăra cât mai mult timp pentru o eventuală reabilitare, va trebui să schimbe nu numai direcția, ci și locomotiva.

Oprirea derapajului stângist al creștinismului politic german nu va avea nici o șansă de a fi oprit decât prin sacrificarea rituală a preotesei seculare Angela Merkel.

La rândul lor, social-democrații de margarină, cei lacomi de guvernare, care au suferit, la aceleași alegeri, mai mult decât o înfrângere, o umilință, vor încerca să dea vina eșecului stângii de caviar germane pe aceeași Angelă, la a cărei remorcă se puseseră nu numai bucuroși, ci și imprudent.

Ce se va întâmpla însă, în aceste condiții cu Europa, care își pierde liderul, și cu România (mai exact cea iohannisto-rezistentă), care își pierde patronul?

Înainte de a răspunde acestei întrebări, să dăm totuși Cezarului ce este al Cezarului și să spunem că politica responsabilă pentru acest sfârșit nu a fost lipsită de o anumită viziune și un anume sens moral.

Meritele și erorile dnei Merkel

Doamna Merkel și-a dat seama că datele demografice sunt esențiale pentru mersul istoriei.

Or, atingerea țelului Europei germane nu se putea realiza în condițiile declinului demografic al unui popor și așa căzut în decadența șovinistă a bunăstării. Era nevoie de sânge proaspăt și de multe brațe harnice noi.

Statele Unite ale Europei nu le puteau obține decât prin acceptarea migrației, urmând astfel calea pe care ajunseseră la măreție Statele Unite ale Americii.

O cale cu atât mai necesar de urmat cu cât Statele Unite ale Europei germane doreau și emanciparea de sub tutela superputerii americane.

Din păcate, emigranții nu sunt doar purtători ai forței de muncă, ci și ai unei culturi adesea incompatibile cu cea a țării gazdă; sau în orice caz, greu asimilabilă.

Ei nu aduc cu sine numai idei noi, ci mentalități și obiceiuri străine.

Or, acolo unde modele civilizaționale nu doar diferite, ci aparținând unor timpuri istorice diferite, vin în contact, acolo se creează premise pentru înflorirea crimei organizate, corupției, traficului ilicit și conflictelor culturale.

Tehnologia, a cărei realizare a fost posibilă numai în condițiile atingerii unui anumit nivel și a unui anumit tip de civilizație, este pusă abrupt la dispoziția unor comunități a căror civilizație nu ar fi permis în mod normal inventarea ei, iar această întâlnire conduce la folosirea acelei tehnologii în scopuri nu doar străine, ci și contrare celor pentru care a fost creată.

Cetățenii germani au putut experimenta pe pielea lor asemenea fenomene. Violență, violuri, vandalisme, incendieri, lupte de stradă.

De aceea, pentru ca terapia migraționistă să nu producă efecte secundare letale, Germania lutheranismului unidimensional merkelian a conceput câteva soluții asociate.

Pe de o parte, distribuirea forțată a maselor de imigranți în întreaga UE, în așa fel încât Berlinul să poată alege și păstra pentru sine doar pe cei utili și neconflictuali (în special intelectuali și muncitori calificați), transferându-i pe ceilalți spre asimilare statelor satelite.

Pe de altă parte, pentru a diminua reacțiile de respingere din aceste state, topirea identităților naționale într-o supă europeană în care să se amestece și să se piardă, singura bucată de carne culturală rămasă fiind cea germanică.

Pentru ca acest medicament strategic amar să fie înghițit mai ușor, ca de obicei, a fost asociat cu bomboana dulce a moralei.

În Europa națiunilor, dar și într-o Germanie tradițional organizată pe principii autoritare și inegalitare, doamna Merkel a dorit să instaureze utopia egalitarismului absolut, transformând virtutea toleranței într-o dogmă, generozitatea în nevolnicie și respectul diversității în negare a oricărei diversități (inclusiv cea biologică).

Ca totdeauna, încercarea de a traduce utopia în termenii politicii reale a fomentat anarhia, impunând recurgerea la antidotul acesteia, dictatura.

Cum nemții, speriați de globalismul merkelian, nu erau pregătiți să accepte nici dictatura, Germania a încercat să le exporte pe amândouă în UE, urmărind să restabilească ordinea lăuntrică (cea merkeliană, desigur) din afară înăuntru.

Ceea ce a generat reacția naționalist-suveranistă a celorlalte națiuni europene, aflată astăzi pe punctul de a distruge proiectul Europei politice.

După aceea va exista doar perspectiva unui război care va pune încă o dată națiunea germană la pământ. Evident, la capătul altui pârjol european și mondial.

Merkelismul a murit; trăiască macronismul!

Ieșirea de pe aceste șine periculoase presupune retragerea doamnei Merkel. Plecarea ei de pe scena politică germană, înseamnă însă și plecarea Germaniei de la comanda UE.

Nu este clar dacă sfârșitul nopții lutherane merkeliene coincide și cu renunțarea la visul Europei germane, dar fără îndoială, scurgerea energiilor politice germane în manevrele din triajul politicii sale interne, va lăsa câmp liber acțiunii unor protagoniști emergenți, doritori să își trateze maladiile domestice prin apropierea resurselor europene.

Unul dintre aceștia este Președintele francez Emmanuel Macron, care vestește deja începutul unei nopți iacobine.

Dacă Angela Merkel voia o Europă puternică dotată cu instituții slabe, de care Berlinul să poată dispune după voie, Emmanuel Macron dorește o Europă slabă dotată cu instituții puternice croite după modelul clasic al hiper-birocrației franceze, apte să îi preia povara misiunii naționale – în special cea economică și socială – pe care nu se simte în stare să o (mai) îndeplinească.

Dacă Angela Merkel concepea această Europă ca o construcție așezată pe bazele unui umanism creștin (solidaritate, generozitate, toleranță, egalitate), fie el utopic și de aceea iluzoriu, Emmanuel Macron promovează deja o intransigență lipsită de ghidajul valorilor morale, fie el și simbolic, care condamnă expeditiv orice formă de suveranism, dar și de democrație transfrontalieră, egalitatea, dar și orice drept al majorității, diversitatea culturală, dar și orice model identitar pan-european.

Dacă Angela Merkel aspira la o Europă sub steag german, Emmanuel Macron proclamă una fără steag.

În aceste circumstanțe, libertatea rămâne doar dreptul de a te supune.

Avem de a face cu un iliberalism asexuat și fără origini, amoral, anațional și ademocratic.

Acesta, asumându-și abuziv titlul de progresist, este incompatibil atât cu valorile conservatorismului popular, cât cu iliberalismul național al grupului de la Vișegrad.

În schimb, poate face casă bună cu naționalismul calvin al premierului olandez Mark Rutte, împreună cu care Franța macroniană preconizează fondarea unui tandem neo-imperial european care anatemizează și excomunică deopotrivă stânga democrată și dreapta conservatoare.

Acest tandem va fagocita partidul liberal european, aflat deja în derută ideologică, ca și în deficit de spațiu de manevră politică, pentru a crea un centru dezideologizat la a cărui remorcă au sărit deja oportuniști expirați și fără țară/colegiu electoral, precum belgianul Guy Verhofstadt și (franco)românul Dacian Cioloș.

România la îngânarea nopții cu… noaptea

Mai mult ca sigur că o asemenea Europă neo-napoleoniană nu are cum se naște ca entitate politică coerentă.

Neputând rezolva problemele reale ale integrării europene și nici pe cele ale statelor membre ale UE, ne întoarcem la Europa concurenței și conflictului între națiuni. Această deplasare se va accelera în următoarele luni.

În asemenea condiții, pentru România devin obligatorii apropierea de statele Grupului de la Vișegrad, normalizarea raporturilor cu Rusia (astăzi aflate la cea mai de jos cotă a lor de la stabilirea relațiilor diplomatice în urmă cu 140 de ani) și resetarea parteneriatului strategic cu SUA potrivit cu noua viziune a acțiunii externe americane trasată de Președintele Donald Trump.

Ce se va întâmpla în atari condiții cu Președintele Iohannis, rămas, odată cu sfârșitul nopții lutherane merkeliene, simplu ronin (adică samurai fără stăpân)?

Cea mai naturală mișcare va fi aceea de a se sui rapid în trenul „progresismului” franco-olandez.

Acolo unde deja s-a instalat „eternul și fascinantul” Cioloș.

Pentru a obține un bilet la acest tren, va trebui, însă, să renunțe la geaca roșie și la tandrețea cu mișcarea anarhisto-nazistă #rezist, să demoleze „statul paralel” creat după proiect german și să „reclădească pacea socială”, după cum vestea oportun în discursul ținut cu ocazia recentei vizite de la Roma.

Fragmentarea României – socială, teritorială și nu numai – este marca geopoliticii germane. Dezicerea de ea, în vorbe și în fapte, ar putea oferi actualului Președinte nu doar perspectiva sprijinului noilor protagoniști europeni pentru un nou mandat, dar și pe aceea a amnistierii presupuselor sale fapte penale.

Desigur, acestea sunt problemele unui Președinte care a făcut totul spre a nu fi al tuturor românilor.

Este treaba lui cum le rezolvă.

Românii nu au motive să fie tentați a orbecăi prin noaptea iacobinismului macronian, așa cum nu au câștigat nimic rătăcind în noaptea lutheranismului merkelian. Întrebarea este unde vor găsi liderii care să îi conducă la ivirea zorilor?

Greu de răspuns.

Deocamdată să trăim doar cu convingerea că oricât de lungă ar fi noaptea, ziua îi va urma.